Navigation Menu

Ploieștii în 1925

Când vii cu trenul dinspre București, Ploieștii apar ca un oraș industrial.

Nu zărești decât hornuri înalte, case moderne în cărămidă aparentă, îngrămădite în jurul fabricilor. Șiraguri de vagoane-cisterne așteaptă plecarea, pe numeroasele linii de garaj. E forfota legată de viața centrelor apusene, continuată până în gara măreață, cea mai sistematică și mai încăpătoare din tot vechiul regat.

Aceasta e partea nouă a orașului; o bisericuță scundă, mohorâtă, cu acoperișul de tablă cenușie, stă pitulită în noianul caselor de lucrători, străjuită de doi plopi schilodiți. E lumea veche, e semnul liniștei pastorale, gata să apună.

Iluzia orașului modern te cuprinde și când ieși din gară.

Un bulevard larg, cu arbori stufoși, deși mereu neisprăvit, te duce până’n inima orașului. De o parte și de alta a lui se înalță case cochete, adevărate vile sau clădiri mărețe, cum e aceea a liceului.

Să nu te avânturi însă în cercetarea prea amănunțită a locurilor, căci alăturea de bulevard, vei întâlni și locuri virane, neîngrădite, semn că orașul n’a ajuns la dezvoltarea lui deplină.

Haina pe care a luat-o e de scurtă durată; datează de când petrolului i s-a dat însemnătatea cuvenită.

Mai înainte orașul era un centru negustoresc așezat la răscruce de drumuri. A fost un soi de dibuire până când oamenii, cu simțul practic dezvoltat, au ales Ploieștii ca târg de seamă. Gherghița, Filipeștii de Târg au fost locurile de încercare prealabilă. Numai mai apoi a venit rândul Ploieștilor, minunat așezat la îmbinarea a două văi largi și unde se lovește câmpia de munte. Așa se explică pentru ce se pomenește ca târg abia de la Mihai Viteazul, care a avut în el, o clipă, popas domnesc. Așa se înțelege de ce nu cuprinde nici o biserică veche, afară de aceia a Sf. Apostoli din veacul 17-lea.

În întregime orașul nu s-a dezbracat încă de această patimă a trecutului apropiat. În afara centrului cu dugheni una lângă alta, cu care care aduc aminte prin pretențioasele ornamente ale brâielor de deasupra ferestrelor, de clădirile corporațiunilor din vechile orașe apusene, încolo viața patriarhală nu s-a prea schimbat. Gospodăriile tihnite, sunt înconjurate de grădini largi, ce fac ca suprafața orașului să fie întinsă (1937 ha).

Ca să-l vezi în întregime, un singur punct de observație îți poate sluji: foișorul de la primărie. Fii prudent însă la urcare, căci unele trepte lipsesc, iar acolo unde veghează pompierii, un pas greșit poate să-ți fie fatal.

Credit foto: www.republicaPloiesti.net

De sus din foișor, priveliștea e minunată. O roată mare de verdeată presărată cu petele luminoase ale căsuțelor din spre margine sau cu acele, mai mohorâte, ale bisericilor scunde având turnurile învelite peste tot în tablă. Numai biserica Sf. Împărați este cu pretențiune de monument.

Pleșuvia se ține în centrul negustoresc. De jur împrejurul cetății de verdeață, se înalță hornurile fabricelor. Spre miazănoapte este Vega, spre apus este rafinăria Americano-Română, către miazăzi e Astra și fabricile metalurgice. Nu mai puțin de 14 rafinării de petrol, se țin aproape lanț, pe lângă fabrici de postav, metalurgice, ateliere mecanice, cărămidării sistematice, mori mecanice.

E adaosul modern, industrial, în calea scurgerii bogățiilor naturale dinspre munte, ca și dinspre șes.

Ploieștii pot fi luați, în acest sens, ca concretizarea belșugului țării noastre. Din trei părți, cât prinzi cu ochii, e numai șes, pământul mănos al câmpiei române. Câmpurile înverzite se întâlnesc cu cerul încețat la orizont, într’o simplă dungă întunecată, pierdută în abureala zării depărtate.

Către nord e farmecul munților. În trepte tot mai înălțate, se ridică până la zidul încununat de nori, pâstrând încă șuvița de zăpadă, al Bucegilor pe valea Prahovei, al Tigăilor pe valea mai largă a Teleajenului. Dintr’acolo vin apele răcoritoare, dintr’acolo e adusă huila lichidă. Sondele dela Băicoi se zăresc ca niște țepuși, îngrămădiți la marginea ultimelor dealuri.

Îți înclini fruntea în fața darurilor bogate ale naturii ca și fața îmbrăcămintei ei din luna nunții.

Ce nu s-ar fi putut face dintr’un asemenea oraș, cu o așezare atât de prielnică, dacă ar fi fost o grijă continuă în gospodăria obștească! Nenorocitul sistem de schimbare a administrațiunii comunale, după partidele dela putere, și-a lăsat și aici urmele-i nefaste. Afară de captarea apei din prundișurile dela Crângul lui Bot, o instalațiune unică în felul ei, încolo aproape nimic nu arată o preocupare necontenită pentru binele general, într’un oraș cu venituri atât de însemnate.

Canalizarea străzilor nu e decât acum începută. Înainte de război centrul era luminat cu electricitate pe când periferia tot prin lămpile cu petrol macar că Prahova își irosește puterea în rătăciri sălbatice, iar la câțiva kilometrii mai sus, gazul metan se pierde în văzduh.

Orașul cu o populație mereu crescută, nu are decât două băi populare din care una amenință să se năruie;

în schimb statistica din 1913 dă 287 de crâșme, câte una la aproape 200 de locuitori. În afară de liceu, de școala secundară de fete și de frumoasa clădire nouă a școalei comerciale și de meserii, celelalte școli sunt adăpostite în localuri vremelnice, întămplătoare.

De o mișcare culturală prea puțin se știe.

Doar cuvintele criticului Gherea și a nuvelistului Basarabescu, cât mai salvează aparențele. Încolo e liniște completă.

Cultura e restrânsă în școlile oficiale deși numeroșii lucrători dela fabrici ar putea alacătui un contingent statornic de auditori pentru o Universitate populară. Biblioteca liceului, cu numeroase cărți după câte știu, adăpostită într’o sală elegantă și spațioasă, nu e folosită cum ar putea să fie. Intrarea e bine străjuită de statuetele Sf. Apostoli Petru și Pavel, iar cheia o ține strâns Sf. Petru.

În schimb am fost fost plăcut impresionat găsind o bibliotecă modestă într’o aripă de lângă baia populară. Și mai mișcat am fost când am găsit-o deschisă, cu un bibliotecar amabil și cu cititori mărunți de prin școli, veniți să-și treacă vremea liberă dintr’o zi de sărbătoare, citind mai mult povești. Oricât, e un început de viață, datorită tot unui profesor, d-l Munteanu-Râmnic, care se trudește să scoată și o revistă – România Viitoare – singura manifestațiune culturală în afară de cingătoarea hornutilor înalte.

Uitasem muzeul. O căsuță bătrânească cu cerdac înălțaț deasupra intrării în piviniță, cu stâlpi d elemn având capitelele sculptate, cu acoperișul țuguiat și ferestre mari, luminoase. O rămășiță a vechiului trai tihnit la umbra pomilor fructiferi, în tămâia trandafirilor de lângă petere și a peliniții ce e întovărăsește până la portiță. În această casă bătrânească s’au adunat câteva icoane , câteva cărți vechi și un os de mamut. Cele mai multe sunt fără etichete. Se vede în ele intenția unui iubitor de rămășite strămoșești. Apoi indiferența a asvârlit, peste începuturi demne de laudă, pânza de păianjen.

Un contrast izbitor de pe aceeași stradă, îmi spune însă că pricina trebuie căutată și în firea noastră ori în gradul de cultură generală care ne stăpânește.

La câțiva pași de locașul sfânt al catolicilor, se află biserica Sf. Voievozi. O deosebire ca de la cer la pământ. Pe când cea din urmă e derăpănată, cu răni vii în tencuiala temeliei, cu geamuri sparte și loc pustiu prinprejur, cea dintâi e curată, bine îngrijită, cu alei de salcâmi tineri și boshete de trandafiri înfloriți.

Ea spune tuturora ca mai presus de viața de toate zilele, cu greutățile ei inerente, mai sunt și preocupări sufletești, de multe ori lecuitoare.

Prof. Ion Th. Simionescu | Orașe din România | 1925

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *